E greu când ai un copil un pic altfel decât majoritatea. Un copil care se foiește mai mult, care se opune mult, un copil pentru care schimbările sunt dificile, un copil care în vacanță se plânge mult (nu-i place nisipul, urăște crema de soare, îl strâng slipii, nu vrea să atingă prosoapele), un copil care se enervează ușor, e vocal și protestează mult.
E greu pentru că nu înțelegi ce se întâmplă, de ce trebuie să fie totul atât de complicat.
E greu pentru că îți faci griji care sapă în tine ca un vierme.
E greu pentru că depui mult efort să nu-l declanșezi, și asta te epuizează.
E greu pentru că ceilalți, părinții de copii care sunt “ca majoritatea”, sunt iritați de copilul tău, nu înțeleg de ce nu-l faci odată să se liniștească.
Te simți vinovat și singur. Te întrebi ce-ai făcut greșit. Renunți să mai mergi în vacanțe cu alte familii. Îl scuzi mereu de față cu alții, iar asta îl face și pe el să se simtă rău, neadecvat, vinovat.
Acești copii minunați au nevoie de timp, răbdare și iubire.
Părinții lor au nevoie de timp, înțelegere, răbdare și iubire.
Acești copii minunați, sensibili, care țin cu ei, au nevoie ca părinții lor să înțeleagă cum e pentru ei, să nu-i grăbească, să nu-i eticheteze, să nu-i pedepsească pentru că simt lumea diferit. Nu e vina lor. Simt, știu și ei că sunt altfel decât majoritatea. Se simt singuri, neînțeleși, uneori rușinați că nu pot și ei să fie fericiți, liniștiți, ca ceilalți copii.
Se gândesc cu tristețe la viitor, așa cum părinții lor se gândesc cu groază la felul în care acești mici rebeli își vor găsi prieteni pe viață, un partener, un serviciu stabil.
Știu atât de bine toată această frământare, cu atât mai mult cu cât avem un copil care e ca “majoritatea”, un prim copil cooperant, liniștit, care se adaptează ușor oriunde, gustă orice, iubește vacanțele, gestionează bine schimbările. Fratele ei este fix opusul, ceea ce a fost, de multe ori, de zeci de mii de ori, foarte greu pentru el, pentru noi, pentru cei din jurul nostru.
Din fericire, am cerut ajutor devreme, am putut să-mi iau timp să înțeleg cum e pentru el, să citesc, să întreb în jur, el se simte confortabil să-mi explice cum se simte, cum e lumea pentru el, am avut resurse să mergem la consiliere, și eu, și el, acum toți, ca familie, prietenii și familia ne-au susținut, deși a fost evident de multe ori că le e greu să înțeleagă problemele pe care le avem (și pe care ei, cu copiii lor, nu le aveau).
Ce vreau să știți e, dacă aveți un astfel de copil minunat, că nu sunteți singuri. Suntem mulți! Căutați compania unor oameni care știu să aibă răbdare, care nu așteaptă să-ți scurtcircuitezi copilul cu o palmă la fund când nu acceptă ce i se întâmplă, care te pot ajuta cu un umăr când vrei să plângi de epuizare și de neputință.
Iar dacă aveți un copil cooperant, pentru care schimbarea nu e o problemă, nu-i judecați pe ceilalți, copii și părinți. Nu presupuneți că-s copii needucați și părinți neimplicați. E posibil să fie acolo ceva ce nu ați trăit și nu puteți înțelege.
Acesta e un motiv important pentru care am scris cartea “Dominic, băiețelul căruia nu-i plăcea (aproape) nimic”. Nu e doar pentru copii, deși e atât de important pentru ei să știe că nu sunt singurii, că există mulți copii ca ei. E și pentru părinți. Vreau ca ei să înțeleagă cum e viața pentru copilul lor prețios, diferit, care vede lumea altfel decât ei. Să ajute în loc să vrea să repare.
La finalul cărții am pus mai multe citate de la părinți de copii ca micul nostru rebel, ca Dominic. Și de la adulți care au fost Dominic și care povestesc despre ce i-ar fi ajutat în copilărie.
Să înțelegem e primul pas. Apoi putem căuta resurse să ajutăm, să facem lumea un loc mai prietenos pentru cei care nu se încadrează în șabloane.
Furia acestor copii e copleșitoare pentru ei și pentru cei din jur. De aceea am alăturat cărții și un manual de înțeles și gestionat furia, special pentru copii (dar e bine să fie folosit împreună cu părinții, așa are toată familia aceeași abordare blândă a emoțiilor puternice). Aici e pachetul cu cartea pentru copii (3-7 ani) și caietul de lucru (3-10 ani).
Adaug si aici un comentariu de pe FB, ca raspuns la multiplele intrebari despre cum gestionez eu:
Cum am reusit sa ii fiu aproape? Greu, uf, ce greu a fost. Intre 3 si 9 ani a fost teribil, mai ales dupa mutarea in alta tara, care pentru el a fost tare grea. Dar acum e mult, mult mai usor! Are 10 ani si un pic.
Am incercat ca atunci cand e nervos sa vad nevoia lui dincolo de comportamentul lui iritant, am cerut eu sprijin la randul meu, ca sa pot sta in fata lui fara bagaje si incarcare emotionala.
Oricat de tare ne-am certat, mereu am reparat repede, am incercat sa raman curioasa si iubitoare si mereu, mereu am vorbit mult, enorm, mii de ore de vorbit, povesti inventate seara despre copii cu diverse dificultati, despre cum suntem diferiti cu totii.
Am incercat mereu sa vad felul lui diferit ca pe o superputere si asta sa ii arat si lui. Pentru ca sensibilitatea aceasta chiar e comoara care poate fi valorizata, si el deja vede asta, si foloseste asta cu prietenii, e foarte bun la suflet, creativ, susine usor pe oricine, e generos, intuieste imediat cum sunt oamenii si cum vor sa fie abordati. Eu chiar il respect pentru cum e, admir inteligenta lui instinctiva, il primesc ca pe un profesor, si el simte asta si se deschide usor, pentru ca stie ca nu il judec.
In acelasi timp, pastrez limitele familiei noastre, nu il las sa ne jigneasca atunci cand e furios, sa distruga, ramanem civilizati, exersam gandurile pozitive, respiratia, recunostinta.
Simt cum creste intr-un adolescent grozav!
Frumos articol! Sunt curioasă cat de devreme ți-ai dat seama ca nu e ca majoritatea, pe la ce vârstă? Mulțumesc!
Eu am fost un astfel de copil si mereu m-am intrebat de ce. Ai mei nu au stiut sa imi gestioneze emotiile si am crescut ingropandu-le in mine, cu frica. Abia dupa 30 de ani am inceput sa fac terapie, sa investighez, sa le pun intrebari, dar tot nu am o imagine clara de ce « am iesit » asa. Cumva banuiesc o legatura cu tatal meu si familia lui. Si el era foarte furios si noi doi ne ciocneam des. Dupa moartea lui, culmea ca cumva am inceput sa-l inteleg mai bine si din pacate parca am preluat si mai multa furie de la el. Foarte greu de gestionat aceste stari…
Felicitari pentru noile titluri!
A venit articolul dvs ca o gura de aer proaspat pentru mine, mi ati descris chiar pe copilul meu cu care nu stiu ce sa mai fac si cum sa ma mai comport. Este si dependent DOAR de mine, nu sta cu nimeni altcineva, n.am avut pauza de 5 ani de zile .Am citit si recitit articolul de cateva ori ,daca se poate sa mai publicati articole despre acest subiect m.ati ajuta ENORM. Nu ma.ntelege nimeni si doar cativa oameni au mai ramas alaturi de noi.
Asa a fost si este fetita mea, de cand era bebelus era dificila-somn mancare plans mult, stiti despre ce vorbesc, socul a fost mare pentru mine, avand in vedere ca era prima si asteptarile sunt de copil ca “majoritatea”. Cred ca ideea de majoritate cuminte si cooperanta e cea mai frustranta si ne induce o asteptare eronata. Mai cred ca, la fel ca si la adulti, suntem cu totii diferiti si asteptarea de a primi un tipar este falsa si problematica pentru noi. Copii sunt diferiti si diversi si nu cred ca majoritatea sunt intr-o categorie sau alta. Probabil pentru ca aveti termen de comparatie constant-copilul mai mare, este mai greu si pentru parinti si pentru copil. Fiind singurul copil pentru noi (aproape 9 ani acum), ne-am adaptat din mers, inclusiv cu terapie si am inteles ca nu exista o majoritate, ci o asteptare a noastra la un sablon…probabil reminiscentele copilariei si a vremurilor noastre, cand se tindea spre uniformitate, sa nu iesi din rand.
Ioana, îndrăznesc să întreb. Micul vostru rebel are și vreun diagnostic? nu știu încotro să mă îndrept cu al meu …