Ziua în care am primit enorm înapoi

Acum două săptămâni am avut o zi foarte, foarte proastă. Multă oboseală psihică, tocmai anulasem vacanța, aniversam 15 ani de la nuntă și în loc să sărbătoresc, mă simțeam copleșită de tristețea gândurilor despre cât de fericiți și de naivi eram atunci, cum credeam noi că iubirea ne va fi de ajuns, cât de mult s-a schimbat viața noastră, cât de greu e uneori, simțeam din plină neputință, vină și frică. Am plâns aproape toată ziua, în timp ce primeam zeci, nu, sute de urări de fericire și sănătate și fiecare îmi îndesa și mai adânc cuțitul tristeții, îl simțeam direct în stomac, în splină, în plămâni. M-am lăsat să simt totul, să plâng tot, știu că-mi face bine să scot tristețea, s-o trăiesc în loc să fug de ea.

Am încercat să nu las copiii să vadă cât de rău mă simt, dar pentru că suntem mereu aici cu toții, și pentru că n-am vrut să mă prefac fericită (n-ar fi mers oricum), am discutat cu ei despre tristețe, doliu și copleșire.

Felul în care m-au primit și au reacționat la tristețea mea m-a umplut de recunoștință și de bucurie.

Sofia a simțit să mă îmbrățișeze strâns. Am stat lipite multă vreme, fără să ne spunem nimic. Îi simțeam lacrimile cum îmi curg pe umăr, eu, pe partea cealaltă, îi udam tricoul. Nu ne-am spus nimic, nu ne-am dat drumul multă vreme.

Toată viața am tânjit după o astfel de conectare. Când eram mică, îmi doream atât de mult când eram tristă sau furioasă, doar să mă țină cineva în brațe, să mă simt iubită și când nu îmi e bine. Uite că am primit asta la 44 de ani, de la fiica mea.

A fost… nu am cuvinte. Mi-a făcut enorm de mult bine. Ne-am despărțit zâmbind. Ne-am șters lacrimile una alteia și am mers la culcare.

Ivan a avut altă abordare. Mai întâi m-a întrebat:

– Vrei să vorbim?

– Puțin, i-am zis.

– Chiar e atât de greu, mami?

– Uneori, da.

– Cu ce ți-e cel mai greu? Ce chiar nu mai vrei să faci?

– Grijile. Dar acolo nu poți tu să ajuți. Uite, gătitul. M-am săturat de gătit. Eu nu-s bucătar, sunt scriitoare. Cu toate astea, gătesc mai mult decât scriu, pun masa de trei ori pe zi pentru toți de 12 ani, numai am idei, nu mai vreau.

– Bine, gata, mami, fac eu. Mă înveți și eu fac.

Din ziua aceea, în fiecare dimineață fiul face omleta pentru toți. Ajută și la celelalte, ajuta și înainte, dar de micul dejun se ocupă acum doar el.

Ce vreau să zic, minunatelor, mamelor de copii micuți, care simțiți că nu mai puteți, că prea stau lipiți de voi, va veni o vreme când veți primi înapoi mai mult decât sperați. Lucrurile se întorc către noi înmiite, când avem mai mare nevoie.

Sunt foarte recunoscătoare pentru familia mea, pentru omul meu, care face tot ce poate și el, pentru mama mea, care îmi da atâta iubire și susținere, pentru prietenele mele pe care le simt ca pe niște surori, pentru medicii care au răbdare cu noi, pentru tot satul acesta pe care toate l-am construit, pentru felul în care suntem aici unii pentru alții.

Acum știu mai bine că atunci când o să fiu iar jos, jos de tot, trebuie doar să întind brațele și cineva, mulți oameni dragi, mă vor ține strâns până ies la lumină. Iar eu, cea de pe partea cealaltă, va fi un om mai înțelept și mai de folos altora decât cea dinainte.