E Crăciun și pentru noi, părinții copiilor „altfel”
Pentru părinții copiilor anxioși, care au ticuri și par “ciudați”
Pentru părinții copiilor cu ADHD, care nu stau locului și par “obraznici”
Pentru părinții copiilor hipersensibli, care nu tolerează să atingă hârtie sau să guste lucruri noi și care par “nebuni”,
Pentru părinții copiilor cu tulburări opoziționiste, care par “nesimțiți”
Pentru părinții copiilor cu tulburări din spectrul autist, care par “neadaptați”
Pentru părinții copiilor cu tulburări alimentare
Sau cu depresie
Dați-vă vouă o îmbrățișare.
Ce faceți voi este incredibil de greu. Și cei din jur nu înțeleg.
“Ce să spun, atâtea probleme, dacă-i dădeai două la fund la vremea potrivită nu mai aveați atâtea discuții. Copiii ăștia moderni, numai diagnostice…”
Cei din jur nu înțeleg, nu știu și le e frică să înțeleagă. Au nevoie să creadă că copiii lor sunt bine pentru că ei au fost părinți buni. Pentru că i-au disciplinat la timp.
Dar și noi suntem părinți buni. Diferența e că ai noștri copii au dificultăți emoționale. Care nu sunt din vina noastră sau a lor.
Pur și simplu așa au venit ei pe lume.
Copiii cu dificultăți au existat dintotdeauna, doar nu au fost lăsați să fie, au fost loviți, pedepsiți pentru unicitatea lor, așa că și-au ascuns-o cu prețul propriului adevăr. Au învățat că sunt iubiți doar când se prefac și și-au ciopârțit sinele care să fie incluși, sau dimpotrivă, s-au revoltat la tinerețe și-au plecat departe de familia care nu i-a acceptat.
Calvarul prin care treci zi din zi când ai un copil diferit, care știe că e diferit și-ți spune răspicat că îi este greu, că vrea să fie la fel cu toată lumea, că nu mai vrea să mai trăiască așa, îți frânge oasele.
Teama că mâine va fi mai rău.
Durerea că nu-l poți ajuta.
Vinovăția că tu l-ai adus pe lume așa cum este.
Coșmarurile, grijile, plânsul de unul singur, neputința.
NEPUTINȚA.
Pentru noi, părinții de copii altfel, Sărbătorile sunt diferite. Sunt grele.
Ne dorim Sărbătorile liniștite din filme. Dar știm că nu le vom avea niciodată. Sau le vom avea preț de câteva minute. Poate o oră. Apoi, realitatea noastră de zi cu zi se întoarce.
Ne iubim copiii și învățăm să fim ce au nevoie.
Știm că suntem pe un drum lung, cu cotituri neașteptate. Când crezi că ai scos capul la lumină, cade peste tine o avalanșă de lucruri despre care-ai citit cândva undeva, dar ai sperat că n-o să vi se întâmple vouă. Mergi la specialiști și speri, te rogi, discuți, plângi, te ridici.
Puțini oameni din jur înțeleg. Familia își dă ochii peste cap. Prietenii s-au săturat de problemele tale. Unii nici nu te mai sună, “iar e rău la voi”…
Asculți despre probleme altora cu făcutul la oliță și-ți vine să urli…
Copilul meu nu vrea să mai trăiască și eu trebuie să te încurajez pe tine că lasă, va face și copilul tău la oală…
Trebuie să rămâi acolo puternic, drept pentru copilul tău, care se agață de tine ca de colacul de salvare, nu poți să te duci la fund, nu ai voie, dar nu ai de cine să te agăți, te dor toate, ești obosit și n-ai vrea decât un Crăciun ca-n filme, cu copii veseli și fericiți, cu muzică lină pe fundal, speranță și liniște, și poate le ai, le ai și tu pentru câteva minute, dar apoi îți aduci aminte că totul e fragil, că tu nu trăiești un film, și nu poți decât înainte.
Te copleșește iubirea pentru copilul tău minunat, și cu asta mergi mai departe prin tot ce te așteaptă.
Fiți blânzi cu voi înșivă. Dați-vă compasiune. Faceți ceva extrem de greu. Dar contează enorm!
Nu sunteți singuri! Suntem mulți!
Iar voi, ceilalți, aveți răbdare cu noi. Știu că e greu de înțeles, de tolerat, dar avem nevoie de răbdare.
Dacă aveți un astfel de părinte în jur, dați-i un semn de drag. Contează enorm!
Iar dacă sunteți un astfel de părinte, vă văd și vă aud. Sunt aici, știu. Nu pot să spun că va fi bine, pentru că înțeleg acum că nu știu cum va fi, nici mâine, nici peste un an. Tot ce avem este acum. Și acum suntem împreună, noi cu copiii noștri.
Aveți grijă de voi și de ceilalți!
