De când am anunțat primul om, acum mai bine de 13 ani, că sunt însărcinată, aud numai
Lasă c-o să vezi tu…
o să vezi tu când începi diversificarea
o să vezi tu când începe să meargă
o să vezi tu când învață că poate să zică NU
o să vezi tu când începe grădinița
o să vezi tu când o să ai doi copii
o să vezi tu când mai cresc amândoi
când încep școala
când schimbați școala
când schimbați țara
când mai cresc
când începe adolescența
când descoperă grupul de prieteni
etc
Am văzut toate etapele de până acum, la aproape 13 ani de când sunt mamă.
Niciuna n-a fost oribilă. Unele au fost grele, altele au fost line. Teama de schimbare a fost cred cea mai mare problemă a mea, nu copiii și etapele lor. Și asta pentru că mereu m-am așteptat să fie mai rău, până m-am prins că, de fapt, e bine și va fi bine câtă vreme ne vedem unii de alții!
Acum, când mă bucur că după vacanță (care a fost super, n-am făcut nimic, doar am stat pe-aici împreună) reîncepe școala și pot avea și eu câteva ore în care să lucrez în liniște, desigur că aud LAS CĂ VEZI ȘTU CÂND PLEACĂ DE TOT COPIII, CE TRISTEȚE PE TINE și cum o să uiți toate grijile și oboseala de acum!
Am mai auzit asta, lasă c-o să-ți fie dor de bebelușeală, ce simplu era totul, ei uite că n-am uitat deloc nesomnul, am fost zombi ani la rând, nu am uitat durerile de sâni și refluxul Sofiei, toate vomităturile și anxietatea, mă bucur că etapa aceea a trecut și că au venit altele, așa cum mă bucur și că ei cresc și sunt tot mai independenți și mă bucur și că la un moment dat se vor desprinde de noi și vor avea propriile vieți, case și familii.
Mă bucur?
Ei, te bucuri doar pentru că nu știi cum e.
Și asta am mai auzit. Așa e, nu știu cum e, dar îmi pot imagina, pentru că mă cunosc, și-mi cunosc copiii. Avem, și eu, și ei, nevoie de spațiu și intimitate. Asta nu înseamnă că nu ne place să stăm împreună, ci că ne iubim și când suntem separați și că pauzele de la ceilalți ne ajută să ne întoarcem în relație mai încărcați.
Asta nu înseamnă nici că dacă nu simți nevoia de pauze, nu ești un părinte bun și nu ai o relație bună cu copilul tău, ci că suntem diferiți și asta e foarte bine.
Eu cred despre mine că n-o să fiu teribil de tristă când vor pleca copiii. Sigur că le voi simți lipsa, că mi se va părea casa goală, că o să le caut vocile și prezența prin casă, dar cred și că voi reuși să fac multe dintre lucrurile pe care acum nu le pot face pentru că foarte mult timp și energie merg înspre copii.
Voi avea mai mult timp pentru soțul meu. Și spațiu să facem și să fim cum vrem noi mai mult timp.
Voi găti mai puțin din cele clasice și voi putea experimenta mai mult, acum sunt atât de sătulă de gătit că mi-e lehamite, nu mă mai bucur de gătitul în sine.
Voi călători mult, mult mai mult.
Voi munci mai mult, culmea.
O să am mai mult timp pentru prietenele mele.
O să mă pot trezi când vreau eu. Mai ales în weekend. Voi putea alege ce destinații de vacanță vreau eu și voi economisi bani în vacanțe! Nu mai plătesc avionul pentru patru!
Toate astea în timp ce-mi iubesc copiii, țin legătura cu ei, ne vedem des unde vor ei și le aplaud independența, dar aplaud și treaba bună pe care o fac acum, când trag din greu pentru ei!
Sunt curioasă dacă sunt printre noi mame de copii care și-au luat zborul. Cum e pentru voi?
Dar voi, cele care sunteți încă pe câmpul de luptă, cum vedeți decolarea puilor? Cu teamă de tristețe sau cu nerăbdare?
Sunt mama a doi copii, un baiat student, plecat de acasa de 3 ani si o fata de 17 ani( la liceu).
Ce pot spune din experienta mea e ca nu e asa greu atunci cand iti pleaca un copil, daca ai o pasiune, ceva de facut in viata ta. Daca esti un parinte elicopter( care se invarte mereu in jurul copiilor) atunci da, va fi horror.
Daca ai doar un copil probabil trecerea e mai brusca, casa devine goala imediat, dar cu doi sau trei copii, trecerea e mai lina si..se elibereaza coada de dimineata de la baieeeee!