Am primit acest mesaj de la mama unui adolescent. Citiți până la capăt. Las la final și câteva resurse, cărți, videos potrivite de arătat copiilor/adolescenților.
Când vedeți semnele, deja sunt niște ani de consum în spate. Vârsta de la care se începe acum e 12-13 ani. Pentru că cei mici vor să fie ca cei mari. Și cumpără de la ei. Cei mari vând pentru că părinții au început să aibă bănuieli și nu le mai dau bani. Schema e clasică.
[Disclaimer: Acest text nu-și propune să ofenseze niciun medic psiholog, psihiatru și nicio autoritate a statului român și NU este o reclamă]
E fără dubii un subiect de mare actualitate într-o țară complet nepregătită să facă față
fenomenului drogurilor. Am tot văzut postări în care câte-o mămică întreba despre centre de
reabilitare sau diverse soluții așa că am decis să-mi fac timpul necesar să scriu acest text. Lung
de tot pentru că nu am cum să-l fac scurt. Nu-i ca un video pe tiktok de 3 minute, trebuie citit și
recitit.
Rețeta o cunoaștem cu toatele, o trăim: naștem, stăm 2 ani acasă, citim diverse materiale, ne străduim să-i dăm o creștere cât mai bună, îi înscriem la activități diverse, eventual chiar meditații, limbi străine, șah, robotică, sporturi diverse în speranța că vor avea un orizont mai larg/mai bun/mai frumos decât am avut noi (unii trăiți în gri-ul comunist). Noi mergem la serviciu, muncim mult ca să-i oferim cât mai multe, copilul merge la școală, la after school la activități.
Lucrurile merg bine sau nu mereu, dar merg înainte.
Și vine un moment. Un moment în care vezi că ceva s-a schimbat. Copilul e tot mai retras, ascuns, introvertit, fuge de tine, petrece mult timp singur în camera lui sau cu prietenii. Na, mare lucru, îți spui. Adolescența. E normal. Hormonii, schimbările, toate adunate. Teoria o știi, ai citit ceva psihologie în diverse articole pe net care să te pună în matricea asta de gândire: e adolescența.
Dar treburile progresează. Ce adolescență e asta? Copilul e slab, nu mănâncă, doarme haotic, vine acasă tot mai târziu, negociază la sânge venitul acasă, uneori răspunde obraznic că nu vine. Na, asta e, îți zici. Cauți în memorie, mai găsești exemple de adolescențe zbuciumate și copiii ăia sunt ok acum. Te mai îngrijorează o chestie, dar o ascunzi undeva în creier: vorbești cu el și se uită la tine ca și cum nu înțelege, are o privire atât de goală că te înfiori.
Spune uneori niște aberații fără sens. Nu poți vorbi nimic rațional cu copilul. Încolțește în mintea ta un gând absurd: „Băi, eu am făcut un copil cu retard psihic și abia acum la vârsta asta descopăr”? Apoi îți zici că ești tu nebună, e adolescența.
Te sună o mamă: „Măi, copiii noștri se droghează. I-am prins fumând iarbă.” Acum ai două opțiuni: te pui pe plâns și te-ntrebi unde-ai greșit, de ce ți se întâmplă ȚIE toate astea sau cauți soluții. Prima soluție logică pe care o găsești este să-l duci la consiliere antidrog. Este centru de consiliere antidrog în oraș, coordonat de Agenția Națională Antidrog. Super. Te feliciți pentru idee. Copilul recunoaște și el că a consumat iarbă, acceptă să meargă. Te calmezi. Na, iarbă, mare scofală nu e. Câți n-am consumat (eh, uite că eu nu, dar nu e mare lucru că eu n-am consumat nici alcool, nici țigări, eram eu de mică mai prostovană; acum e ceva comun).
Consilierea merge super. Doamna psiholog conchide că este „consumator ocazional, nu
reprezintă un pericol”. Na, ce noroc. Dăm fast-forward niște luni.
Până când refuză să vină acasă. Până când pleacă și vine când are chef. Până când îți dai seama că n-a dormit de mai mult de 30 de ore legat. Până când doarme atât de adânc și când se trezește nu știe unde se află. Mă, asta nu-i mai adolescență pentru că orele alea nu le-a petrecut jucându-se pe calculator. Chiar: știați că dacă refuză să vină acasă nu ai ce-i face? Ce-i faci? Suni la Poliție? Și ce? Ce faci concret? Nimic.
Începi să investighezi. Suni în dreapta și-n stânga. Dai de o prietenă sau un prieten care chiar îți spune tot adevărul: se droghează, dar nu cu iarbă. Nu. Cu metamfetamine, cocaină, lsd, timbre, mdma, 2-cmc și 3-cmc, ketamină. Frate, ce-s astea? Noi la chimie de ce am învățat numai de de H2So4 și de NaCl?
Sunt niște clase de droguri de care nu ai auzit niciodată și despre care tu, crescută în anii `90 într-un orășel de provincie, chiar nu-ți imaginai că sunt accesibile la noi. Afli că le consumă de 3 ani. 3 ani??? De la 13 ani? Și tu unde-ai fost? Tu ca mamă ce ai păzit? De ce nu ai știut? Lucrai de acasă, de ce nu ai văzut? Na. Acuma ce mai fac?
Îmi vine altă idee splendidă: îl sechestrăm. O lună stăm închiși în casă, cu cheile sub perină. [Ah! Un lucru esențial în toate tărășenia este ca tatăl și mama să fie uniți. Să nu se clintească și să nu aibă opinii diferite.] Despre sevraj nu vă povestesc, despre dormitul 40 de ore odată, despre păzitul să nu sară pe geam, despre privirea plină de ură, despre revolta din ochi nu zic nimic. După o lună starea lui se îmbunătățește. Cineva îți zice să-l duci și la NPI (Neuropsihiatrie Infantilă) pentru o evaluare că metamfetaminele alea îi fac varză dopamina.
Îl duci. Doamna medic psihiatru stă de vorbă cu el. Ce concluzie încurajatoare: niciun risc, doamnă. E o perioadă, e ok. A înțeles pericolele. Au un dar dependenții de droguri să mintă și să se prefacă ceva de speriat. Așa a păcălit-o și pe doamna de la Antidrog. Știi exact ce și cum să spui. Îl convingi. Să urmeze terapie cognitiv-comportamentală neapărat, a zis doamna psihiatru. Nu e nevoie de medicamente.
Ah, bun! Așa de simplu era? Sună bine mai ales că ai și citit de terapia cognitiv-comportamentală. Te bucuri. Începe terapia. Dar merge și la școală, mai iese cu prietenii. Starea lui se schimbă din nou.
Cumperi teste anti-drog. Nu le iei de emag, nu. Le iei din Germania să fie mai quality. Scrie pe ele că detectează 7 clase de droguri comparativ cu 5 cum au cele mai multe. Băi, toate testele ies NEGATIVE. Tu vezi semne, testele-s negative. Iei urina (păzit de tată), o duci la Municipal. Ți-o testează un prieten. Negativ. Ajungi să crezi că ești paranoică ce altceva poți crede.
Totuși, te înscrii pe 600 de mii de grupuri de facebook din SUA de „parents of addicts”,
„treat drug addiction”, „support for parents of drug addicts” și zeci de variații. Citești pe grupurile astea TOATE poveștile și toate comentariile și toate soluțiile și vreo 10 cărți și 200 de articole recomandate. Din țări care au deja experiență cu problema asta. Au părinții ăia la experiență și durere cât nu ne putem imagina.
Și te luminezi. Păi dacă era așa de simplu, dacă s-ar fi rezolvat la psihiatrie cu medicamente sau cu vorbitul la psiholog mai aveam noi dependenți? O rezolvam ca pe-un abces dentar. Ce să vezi. Pentru opioide chiar există ceva medicamente care te ajută. Dar nu există și pentru metamfetamine și clasele de excitante. Sute de ore de citit. Te apucă invidia: ăștia în SUA au soluții. Au centre, au variante. Îți dai seama din tot ce citești că reabilitarea nu e un proces de scurtă durată. E terapie cognitiv-comportamentală, dar amplă, altfel, nu e doar cu vorbit. E și cu făcut ceva. Cumva trebuie să aplici și principiul „remove things, places AND people” („departe de lucruri, locuri ȘI oameni”). Adică de anturaj. Absolut degeaba merge la terapie seara și ziua e la școală. Te îngrozești cum se vând drogurile astea. Afli că se vând la 10 lei folia și sunt mai accesibile decât am găsit eu Aflamil pentru durerile de spate ale lui bărbatu-meu într-o vreme.
Mai dăm niște fast-forward. Îți arată soțul tău o sugestie pe youtube (mană cerească
reclamele și cum ne urmăresc ăștia tot ce facem, uite ce util e globalismul ăsta uneori). E mărturia unui fost dependent de droguri. 11 ani de dependență de heroină, 16 ani de când e reabilitat.
Asculți cu atenție. Nici nu ți-ai imaginat că avem și noi ce au ăia în America când erai invidioasă: program de reabilitare complet, de lungă durată, non-medicamentos (pentru că dacă se rezolva cu medicamente, nu mai aveam dependenți. Mămici, nu mai duceți copiii la spitale de psihiatrie sperând că ies bine de acolo și gata, au gătat cu drogurile.)
Na, să vezi pocinog: nu te acceptă în program decât dacă VREI. Dependentul trebuie să
VREA. O fi el minor, dar cu forța nu-l poți duce și nicio lege nu te obligă, autoritățile nu fac nimic, nu vă bazați pe ele. Cunosc un caz, copilul a distrus în casă toată mobila, a vrut să se arunce pe geam, a lovit-o pe mamă. Dezastru a fost. L-au ținut în spitalul de psihiatrie 2 săptămâni pe medicamente. E raiul acolo pentru dependenți. Îi scoate din agitația provocată de metamfetamine, îi calmează o vreme, și apoi revin la ale lor. Țin minte că fiu-meu când am fost la NPI se uita în jur și zicea cu speranță: aici se dă Alprazolan, îmi dă și mie? Știți că se droghează și apoi combină cu xanax (da, știu, xanax se dă doar pe rețetă nu mai știu de ce culoare și se declară la poliție. Iaca, circulă xanax și fără rețetă, ați fi șocate să aflați cât de ușor chiar).
Dar nimeni, nicio autoritate, nicio lege nu-l poate obliga pe un dependent să intre într-un program de reabilitare.
În final îl convingi. Cu puțină dramă, cu 2-3 amenințări. După ce în prealabil l-ai sechestrat iară două săptămâni ca să se limpezească puțin creierul să ai cu cine discuta. Programul de reabilitare e de 3 luni pentru adolescenți. Dar tu ai citit ce ziceau părinții ăia din America. 3 luni nu e destul. 3 luni și ce? Revine la școală? Când el la școală se droga. (ca paranteză: am aflat foarte recent că este un liceu în TM în care tatăl unui copil vinde droguri. Nu s-au luat măsuri ca să nu fie pătat renumele bun al liceului. Cât de mare să fie nebunia?)
Bun, îl convingi să accepte programul complet de reabilitare: 9 luni de zile. Repetă anul
școlar, mare scofală.
Fast-forward: după 9 luni în programul de reabilitare viața copilului e schimbată la 180 de grade. Este o transformare cum nu ți-ai putut imagina că există, cum niciodată nu ai visat. Te gândești uneori: măi, de asta era nevoie. Era nevoie de acest moment ca să îl transforme. Acum a trecut un an jumătate de când viața e diferită. Acum e bine.
Nicio reabilitare corectă și completă nu poate fi pe termen scurt, nu vă amăgiți, vă
rog. Când vedeți semnele, deja sunt niște ani de consum în spate. Vârsta de la care se începe acum e 12-13 ani. Pentru că cei mici vor să fie ca cei mari. Și cumpără de la ei. Cei mari vând pentru că părinții au început să aibă bănuieli și nu le mai dau bani. Schema e clasică. Dacă ascultați zece povești ale unor foști dependenți, toți spun același lucru. Se începe la fel. Motivele sunt aceleași la toți, parcursul e același.
Later Edit: Centrul care l-a salvat este Teen Challenge București. Au centru și în Cluj și urmează Satu Mare, cred. La ora actuală desfășoară cel mai complex program de reabilitare din România, de durată și cu activități de prevenție (adică efectiv copilul meu a mers alături de ei prin școli – prin toată țara și a vorbit despre experiența lui cu drogurile). A făcut asta 6 luni cât a fost la centru, apoi un an după. Bine, nu e obligatoriu, dar ajută mult.
Ideea de bază în orice reabilitare nu este doar lăsatul de ceva și a continua să trăiești fără, iar asta e o muncă zilnică.
Sunt multe mame de copii mici, acum în formare, care-și imaginează (am citit aleatoriu câteva comentarii, nu pe toate că nu voiam să mă consum, sunt foarte sensibilă la lucruri spuse aiurea) că dacă vorbești cu copilul despre droguri dinainte e informat și receptiv și gata, e safe. Well, nu. Eu am vorbit cu copilul meu non stop despre droguri, prostituție, bine-rău, educație sexuală etc. Încă de când avea vreo 5 ani, apoi am tot reluat. Nu ține doar de educația de acasă. Din păcate. Ce bine-ar fi dac-ar fi așa.
La fel am citit comentarii că depinde de mediul de acasă, dacă părinții se ceartă etc. Mai mult de atât, la noi în casă nu se bea alcool, soțul meu da fumează o porcărie de electronică, dar cam pe aici se termină abuzurile de orice. Așa m-am păcălit și eu. Mereu am zis că nouă nu ni se va întâmpla. Nu știu să existe familie mai unită decât a noastră. Iar la noi în casă NU au fost NICIODATĂ certuri, iar asta nu o spun nici ca justificare și nici ca laudă, ci doar pentru că, tocmai … dacă nouă ni s-a întâmplat … noi nu ne încadram în patternul unei familii dezorganizate (cum credem toți că doar acolo sunt drogurile), unei familii cu probleme, cu certuri cu nimic.
Însă este vorba despre conectare emoțională cu copilul. Ei bine, aici noi am greșit. De aici a pornit totul. Eu efectiv nu l-am cunoscut așa cum trebuie, așa cum e el real: cu o stimă de sine foarte scăzută, predispus la a fi influențat de anturaj, de a brava etc etc. Imaginează-ți: sportiv,înalt, atletic, extraordinar de arătos (și nu, nu sunt doar eu cioara care-și laudă puiul). Îl vezi … nu ți-ai putea imagina că un asemenea copil e nesigur pe sine. Și nu i-am oferit atașamentul acela care înseamnă multă multă atenție. Am fost prezenți, l-am dus peste tot, am fost la fiecare meci pe stadion etc. Dar există un atașament care se creează din nimic uneori, e doar conectarea aia pură. Și acolo n-am fost. Pentru că nu am fost eu crescută așa. Iar soțul meu nici el.
RESURSE
Video informativ clar
Cartea Noi, copiii din Banhof Zoo
Serial copiii din Banhof Zoo, e 18+, eu zic că merge de la 16
Cartea Caietul Maiei, de Isabel Allende
Ce e de făcut ca să prevenim? Din experiența dvs, care au fost factorii declanșatori/ favorizanti? La ce sa fim atenti?
Experiența e cutremuratoare doar citita, imi pot imagina cum a fost in realitate…
Mulțumim pentru ca ati împărtășit-o cu noi.
Gasesti un LE de la autoare la final cu privire la motive.
Hello. Atenția cred că începe în primii 5 ani de viață. Are Prințesa de Wales campanii în UK pentru a arăta importanța primilor 5 ani de viață, în baza unor studii, desigur. Acolo se pun fundamentele relațiilor dintre părinți și copii, atunci ai timp să lucrezi la stima lui/ei de sine etc. Stima de sine scăzută este una din probleme.
Un alt lucru ce-l recomand este controlarea tuturor conturilor și parolelor din telefon. Practic, să nu poată modifica absolut nicio parolă fără știrea ta (tu să fii cea care le deține, inclusiv two-factor authentication să fie tot la tine) și în permanență să poți accesa orice pe telefonul copilului dacă vrei. Limite și ore de stat pe telefon, mai ales seara și chiar dacă ți s-ar părea ridicol la 14 ani să mai restricționezi. Nici la 17 nu e ridicol.
De asemenea, sub nicio formă n-aș mai permite sleepovers în case străine, indiferent cât de bine crezi că cunoști familia/părinții.
Și n-aș mai încuraja independența timpurie.
doamne, ce situație. am plâns. interesanta ultima remarca legata de independenta timpurie. și Gordon Neufeld bate monedă despre asta, și undeva chiar povestește despre cum a luat -o pe fiica lui, practic împotriva voinței ei, și a dus-o undeva într-o excursie unde au stat împreună o perioadă, ca sa o tina departe de anturaj, cam cum ați făcut voi cu sechestratul.
partea asta cu conectatul la copil mă depășește. poate că despre asta e vorba, că nu am fost crescuți așa. Fiica mea îmi povestește tot ce face pe la școală, dar dacă spun ceva negativ despre prietenele ei se supără, daca nu spun nimic, cum pot sa sper că înțelege că unele lucruri sunt greșite? Este îngrozitor că trăim vremuri în care este atât de ușor și de ieftin sa ajungi la droguri, încât nimic nu mai contează, educația, familia.. Cred că și copiii care au stima de sine ridicata pot incerca, de curiozitate, și apoi să devină dependenți.
Ai citit si in postare…lucrurile nu se intampla brusc. Doar ca parintii fie sunt prea ocupati cu serviciul, fie cu facebookul sau tiktokul sau netflixul. Toate „scuzele” alea gasite sunt de fapt argumente pe care parintele si le aduce pentru a-si motiva nepasarea. Evident ca dupa primele semne trebuie sa iei masuri, evident ca trebuie sa fii intr-un contact permanent cu copiii tai. Ca d-aia i-ai facut. Cu telefonul sau laptopul cum or putea fi in contact permanent parintii, dar culmea ca fix cu proprii copii nu sunt. Ca au mereu alte mai importante.
Deci e foarte simplu…va ajung copiii drogati si cu probleme exclusiv din cauza ca ati avut alte prioritati in viata decat ei. Sa cautati apoi remedii…e greu si uneori imposibil.
m-au trecut fiori citind. uneori am senzația că trăim în filme. mă bucur că acum el este bine. sper că și voi că părinți ați avut parte de sprijin sau aveți în prezent. este important. dacă el ar vrea, mi-ar plăcea mult să aud povestea din punctul lui de vedere.
vă admir pe voi că părinți pentru curajul de a-l „sechestra” că sa ajungă undeva unde sa va poată auzi. mare lucru.
Multumim pentru informatii. Cum se incepe, care sunt motivele? La ce sa fim atenti? Sau cum sa facem sa nu inceapa?
Gasesti un LE de la autoare la final cu privire la motive.
Hello, Iulia! Am mai lăsat un comentariu și mai sus. Aduce niște completări.
Ohhhh, ce bine e când se termină cu bine!
Citind, mi-am dat seama că se aseamănă așa de mult cu dependența fiului meu (15 ani) de telefon! El nu are anturaj, nu are prieteni apropiați. Are telefon si o mulțime de desene violente, jocuri și muzică rap și trap in engleză. Școala nu-l interesează, nu are interes și plăcere pentru nimic. Toate bune și frumoase dacă nu-l deranjam. Se culcă târziu, târziu se scoală, programul de masă e haos….Uneori nu mănâncă mai nimic, alteori mănâncă prea mult. Uneori se trezește că nu a băut apă deloc într-o zi. …
Când nu mai are internet, deja incepe sa fie rău de tot. E furios, vorbește urât, amenință, nu avem efectiv cu cine vorbi. După un timp tensionat la maxim, pare că își revine, stăm de vorbă, povestim, își pune la spălat, promite că va fi mai atent la program, că va merge la școală, că își va împlini răspunderile toate….
Îl ține o zi, după care revine la haosul cu care s-a obișnuit.
Mă preocupă starea lui, văd că merge tot mai rău și nu știu ce aș putea face să-l ajut. El nu recunoaște nicicum că ar fi dependență …..
Cred că nu mai are mult și ajunge la depresie. A început să doarmă f mult și nu se mai satură de somn. Stă mult întins în pat și nu face nimic decât butonează.
Bună,am citit articolul și apoi, uitându-ma în comentarii, l-am văzut pe al tău tău și îmi doresc să las aici o resursă gratuită despre timpul excesiv petrecut pe ecrane. Resursa a fost dezvoltată în cadrul unui proiect Erasmus+ pentru educația adulților, pentru adulți, în consultare cu psihologi (dar nu înlocuiește sub nicio formă ajutorul provenit de la profesioniști). Deși, cum am spus a fost creat pentru adulți și profesioniștii din educația adulților, cred o lectură a sa poate fi de ajutor în înțelegerea mecanismelor ce stau la baza acestei dependențe și a modului în care persoana afectată poate fi ajutată. Această resursă se numește Ghidul de supraviețuire IADliber (IAD – Internet Addiction Disorder) și poate fi descărcat aici:https://iadliber.erasmus.site/ro/pr1-iadliber-survival-kit/ . Cred că în acest moment, foarte mulți dintre noi suntem din ce în ce mai acaparați de mediul online și unele dintre recomandările din ghid pot fi testate în familie.
Mulțumim pentru împărtășirea situației voastre! Mă bucur că ați depășit această încercare și că el e bine acum! Sunt multe aspecte la care e nevoie să fim atenți și am rămas cu gândul la stima de sine scăzută și nevoia de a brava, să le vedem și să le dăm importanță.
Banuiam despre cine este vorba, realizez ca am avut dreptate. „The Author”, NU ai gresit cu nimic, sincer. Nu cred ca exista parenting perfect (well, chiar nu exista) si voi niciodata nu pareati a fi o familie care sa aiba o asemenea „sansa”. Il urmaresc pe baiat de cand era de-o schioapa, nu cred ca i-a lipsit nimic (nici macar atasament, ca, din nou, te stiu pe tine si cred ca sunt momente in care ai fost mai mama decat mine).
Cred pur si simplu ca este imputitul asta de anturaj si lejeritatea celor care imping „iarba” la legalizare, ca doar nu se apuca de altele.
Ba baieti, habar nu au romanii ce inseamna cu adevarat utilizarea la liber, legala. Ce inseamna sa conduci masina pe autostrada, pe 5-6 benzi pe sens, cu ditai tancurile (ca nu sunt masini mici pe unde circul eu) si sa te trazneasca mirosul de mahoarca. Cica legala, dar ILEGALA la volan (chiar si pasagerul teoretic NU are voie sa consume). La cum pute peste tot, ghici cat e de aplicata legea.
Si zicea barbata-miu, care lucreaza ca ofiter de securitate la un spital, ca ii spun politistii (sunt in echipa cu ei), ca legalmente NU au ce sa le faca, nici daca ii opresc si le pute totul. Ca nu e cadru legal, decat sa ii zici sa se mai linisteasca.
Cat priveste „lasa ca doar fumeaza iarba”, nu mai zic nimic, ca aveti ditai articolul. Cuget ca baiatul nu a trecut direct la grele.
Cum face un om care este in sevraj sau le-a combinat in 10 feluri, asta stiu parintii in aceste situatii si va poate povesti iar barbata-miu, ca are zilnic din astea. Si sunt 4-5 ofiteri cat dulapul (ca nici mr.dojo nu e firav) si nu pot tine in loc un baietan de 16 ani care e in stare de soc.
Of doamne!
BINE ca este OK pustiul, este incredibil de aiurea sa pornesti in viata intr-un asemenea pole position (stiu cat era de bun la sport si cat v-ati implicat) si sa ajungi sa lupti la o asemenea varsta frageda cu dragonul asta. Bietul copil. Ca stiu ca prima reactie ar fi sa te gandesti ca nu a luat destula bataie (glumesc si eu, dar asta e atitudinea multora), ca e cine stie ce ratat. Si nu este. Si nici voi nu sunteti parinti rai. Dar mizeria asta NU SE POATE CONTROLA! Si ar trebui sa fie interzise porcariile astea, ar trebui din nou incriminate si tinute departe. Da, stiu, aia care vor sa le acceseze le vor accesa (nu sunt tampita sa nu inteleg chestii). Dar la mine de pilda, conduc masina si in 5 km sunt 3 „dispensare” din astea. Se vinde marijuana ca painea calda.
Ma bucur ca sunteti bine si apreciem enorm acest articol.
Felicitări ca v-ați recuperat copilul, cred ca a fost crunt. Și totuși, cum știi dacă ii dai copilului atașamentul sigur de care are nevoie, cum știi ca aveți conectarea aia pură? E ceva ce ați face diferit? Ce anume concret?
Multumesc ca ai impartasit cu noi. Copiii mei sunt inca mici (9 si 3 ani) insa este cea mai mare temere a mea. Nu stiu de ce, e undeva ascunsa in coltul mintii si imi da tarcoale. Poate, pentru ca ma gandesc ca este iesita din controlul meu. Sau pentru ca stiu ca nu tine doar de ceea ce facem noi si este si componenta anturajului. Incerc, atat cat stiu si pot sa fiu acolo pentru ei… sper ca mereu ma vor gasi acolo, indiferent de unde va duce viata. Sper ca fiul tau sa fie bine! ❤️
Buna, sunt profesor si mama, ar fi minunat daca baiatul ar putea veni si la noi in liceu sa le vorbeasca elevilor despre aceasta nebunie prin care a trecut el- si voi alaturi de el! Ma bucur enorm ca acum e totul bine. Cum am.putea lua legatura? Sa scriu acestei organizatii?
Chiar in seara asta vorbeam cu fiica mea- 17 ani- despre droguri. Imi povestea ca stie sigur copii care consuma la ea in liceu. Si da, nimeni nu face nimic…
Puteti da detalii despre aceasta apropiere emotionala, afectiva? Ce nu era, concret? Pt ca vedeti, nestiind din familie ce relatii ar trebui sa avem (in mod normal) cu copiii nostri, nu vedem nici unde gresim si implicit, nici drumul de indreptare al comportamentului nostru:((((
Multumiri pentru articol! Multumiri pentru orice alte informatii! Va felicit pentru puterea, perseverenta, curajul de care ati dat dovada!!! Sanatate si bucurii va doresc!
Am adunat aici mai multe informatii despre atasamentul sigur. https://www.facebook.com/printesaurbana/posts/pfbid02qTGw6zvTi5Hy6y6WUPrzwGuFAWfJ3CHxvzEuB8W1eDGkmWgU3D6ea9mUVn5WLc6Fl
🤗🌷🩷
Buna, Multumim pentru ca ati scris.
Mi-ar place sa-l aud cum povesteste despre experinta, sau orice informatie pe care o ofera celorlalti.
Ne bucuram pentru toata familia! Calde imbratisari!
Cred ca este important de mentionat ca dependentele (sau comportamentul/gandurile/modul in care te raportezi la obiectul dependentei) nu se „vindeca” niciodata cu adevarat (sau nu in timp atat de scurt/nu pentru toti), este o lupta permanenta de a nu reveni la vechile obiceiuri, in special in perioade grele din punct de vedere emotional, pe care inainte le-ar fi „tratat” cu obiectul dependentei (zic in calitate de persoana cu o tulburare alimentara), un pas gresit poate declansa din nou acel comportament din care este atat de dificil de iesit. Din pacate, nu se termina totul dupa tratamentul initial, practic dependentul trebuie sa isi „rewire the brain”, sa gaseasca noi metode de a se regla emotional, de a vindeca/rezolva motivele care au dus la dependenta (mai ales daca vedem dependenta ca un simptom).
Buna, as vrea doar sa transmit un gand bun si multumiri autoarei ca a ales sa impartaseasca cu noi aceasta experienta. Mi-as dori sa nu se invinovateasca, din ce am citit pare ca a facut totul cat de bine se poate, sigur ca uitandu-ne in urma in orice situatie putem identifica feluri in care am fi putit face si mai bine, dar perfectiune nu exista, si nici nu cred ca putem avea control total asupra felului in care ajung sa se intample lucrurile. Uneori e vorba si de sansa, de ghinion adica, pur si simplu de a fi in momentul gresit la locul gresit. Imbratisari si numai bine de acum inainte!
Am citit cu sufletul la gura articolul. Si as vrea sa aduc autoarei multumiri, precum si tie, Ioana, ca facilitezi ca aceste povesti sa ajunga la cat mai multi. E un subiect care merita explorat mai mult.
Ma bucur tare ca finalul a fost unul fericit! Felicitari intregii familii pt curaj!
Interesant este ca 90% din ce scrie aici nu are legătură cu realitatea. Teen Challenge este o porcărie scumpă ce spală pe creier prin religie, cam nimic mai mult,iar în 99% din cazuri persoana va recidiva la scurt timp, asta dacă nu este complet spălată pe creier acolo. Problema este mult mai complicată de atât și se tratează mult mai greu. Singurii care au făcut ceva sunt acea agenție care se desființează din păcate.
Salutare! Care este agenția la care faceți referire, ce urmează să fie desființată?
Tot la categoria „resurse”, las și eu aici o carte: Generația dopaminei (Dopamine nation), de Anna Lembke și un video care rezuma cartea: https://youtu.be/aEfkx3DsXjs?si=AVzgzHd6cfOdfYK-
Imi pare rau ca ai trecut prin asa ceva, se simte disperarea din vorbe si cautarea de solutii. O poveste cu final fericit. Atat de multa dreptate ai in ultimul paragraf. Conectarea, conectarea din nimic. Cat de simplu si totusi cat de dificila si nefireasca, noua celor care nu am crescut cu ea.
Daca este un liceu în Timișoara în care tatăl unui copil vinde droguri si cineva știe si care e acel liceu, nu ar fi normal sa fie anunțată poliția?