Cum e să trăiești cu un părinte bipolar? – ep. 8

Continuăm seria de mărturii despre viața cu diverse tipuri de provocări psihice și emoționale. Vă rog să reacționați cu compasiune sau deloc. Celelalte texte sunt aici.

Dragă Ioana,

Scriu aceste rânduri cu speranța că vor fi de folos pentru oamenii care se află în situații similare și totodată rugându-mă ca într-o bună zi cei care nu trec prin așa ceva măcar să nu mai judece, dacă de înțeles nu o pot face.

Provin dintr-o familie în care lupta cu anxietatea și depresia a fost una foarte dură, dar ne-a adus mai aproape unul de celălalt și ne-a arătat că nimic nu este imposibil dacă rămânem uniți.

Crescuți în perioada comunistă sub paradigma “capul plecat sabia nu-l taie”, părinții mei, oameni sclipitori și inteligenți, ingineri cu performanțe extraordinare, nu au avut  curajul de a ieși din tipare, de a cere ceea ce li se cuvine de drept. Din acest motiv o bună parte a vieții noastre împreuna a fost dedicată luptei pentru supraviețuire din punct de vedere financiar, la care s-a adăugat ulterior lupta cu altfel de demoni.

Cred că sună cunoscut pentru mulți dintre noi, pentru că la drept vorbind, câți dintre noi nu avem sau am avut părinți extraordinari cărora comunismul le-a tăiat aripile?

Undeva la începutul anilor 2000, din cauza multor lipsuri și nevoi, tată a decis să plece în Irak ca inginer de mentenanță într-o bază militară. Oamenii care se întorc din zone de război, chiar dacă nu sunt cadre militare, în fapt nu se mai întorc. Sunt alte personae măcinate pe interior de tot ceea ce au trăit acolo.

La momentul respectiv să suferi de stres post-traumatic sau să ai depresie severă era o condamnare la moarte din partea societății. Erai stigmatizat, izolat, un nebun cu acte în regulă.

De aceea tata nu a acceptat să meargă la niciun doctor și a dus cu el vreme de vreo 8-9 ani o depresie care era cât pe ce să ne înghită pe toți. De fiecare dată când suna mama mă lua cu leșin, îmi vâjâia capul și începeam să tremur. Eram paralizată de gândul că e posibil că el să nu mai fie și cel mai tare mă speria idea că persoana care l-a găsit e fratele meu, un copil de școală primară pe atunci. Oare cum ar putea să trăiască restul vieții cu această imagine?

 Și într-o zi veștile de la celălalt capăt al firului au fost greu de digerat: “Tata nu-i bine deloc. Nu se mai poate ridica din pat, i-au căzut dinții de sus și nu se oprește din tremurat. Trebuie să îl internăm urgent.”

Cel puțin tata nu increase să se sinucidă, cu toată durerea lui de neimaginat se gândea la noi, nu s-ar fi putut duce dincolo cu povara aceasta, mi-a mărturisit.

A avut numeroase internări până când am reușit să găsim un medic care să-l scoată din starea respectivă. Nu mai vorbesc de toate luptele pe care le-am dus pentru a face rost de bani, dezamăgirea pe care am avut-o când bunica, mama tatălui mi-a spus că ea are bani, dar sunt pentru zilele ei negre și nu mă poate ajută. Toate acuzele din partea familiei lui, cum că eu și mama vrem să-l omorâm ca să îi luăm casa și multe alte prostii.

În același timp, prietenii mei, colegii mei de facultate și familia mamei ne-au fost de un real ajutor și voi fi veșnic recunoscătoare pentru asta.

 După doi ani de antidepresive s-a declanșat primul episod maniacal. Tot ceea ce credeam despre coșmaruri era nimic față de ce aveam să trăim în acea vară.

Ne-am trezit dintr-o dată lângă un om care bea și devine foarte agresiv la băutură, un om care se irită imediat și din orice, un om care se împrumută și cheltuie bani în prostie, un om care manipulează cu ușurință, un om care crede că securitatea îi va asasina familia și care are puterea de a îi convinge și pe ceilalți de aceste adevăruri ale lui.

Doar cei din familie ne-am dat seama că ceva nu e bine deloc. Am încercat să îi explicăm și eu și mama și în felul acesta am devenit cei mai mari dușmani ai lui.

A fost internat trei luni, dintre care mai bine de jumătate la gratii. Pe mine nu a acceptat să mă vădă decât după alte trei luni. La început pentru că încă era furios și îi era teamă că îmi va face rău, apoi de rușine. Nu am renunțat nicio secundă la el, nu o să o fac niciodată, nu a fost vina lui.

Sistemul din România încă nu e pregătit pentru a gestiona corect astfel de cazuri. Timp de 7 ani am trecut prin coșmarul mâniilor și depresiilor severe în fiecare an. În fiecare primăvară începea să devină excesiv de vorbăreț, de activ, incredibil de puternic fizic și aproape de fiecare dată prin metode manipulative am fost forțați să îl internam pentru a nu mai atinge apogeul mâniei.

Nu pot să descriu în cuvinte frică, groază, disperarea prin care treceam. Ne era frică pentru viețile noastre.

Și apoi venea depresia când ne era frică pentru viața lui.

Nu am renunțat la luptă. Am găsit o clinică privată specializată în tulburare afectiv bipolară. Ne-a învațat cum să gestionăm fiecare etapă, cum să schimbăm dozajul medicației în funcție de starea lui, cum să accepte el boala și să o monitorizeze și cel mai important cum să nu ne mai fie frică.

Toată familia am trecut prin procedee terapeutice, încă o mai facem. Uneori avem nevoie și de terapeut și de psihiatru și pentru noi, nu doar pentru el. E greu? E îngrozitor de greu, uneori e oribil, de multe ori, atât eu cât și fratele meu avem momente de anxietate atât de profunde încât am vrea să închidem ochii și să ne trezim în altă lume și inevitabil de întrebam: Oare avem și noi aceeași boală?

Cea mai des întâlnită întrebare e: Cum este să locuiești cu un părinte bipolar?

Iată răspunsul meu:

Stau cu ochii ațintiți la tine-n suflet. Am trecut prin iris și am ajuns în cea mai mare întunecime a minții tale. În timp ce îți simt presiunea dureroasă pe brațe, strângând din ce în ce mai tare, în timp ce simt mirosul dezgustător al respirației tale, în timp ce mă dor urechile de țipetele care cer țigări, în timp ce frica îmi paralizează fiecare părticică din trupu-mi frirav, văd.

 Văd în acest întuneric de nepătruns un reptilian agățat de trupul tău. Văd cum te conduce, cum te ghidează pe cărarea îndeplinirii de visuri false. Îți pune aripi false ce te vor duce în picaj necontrolat dacă eu, dacă noi, familia, nu facem nimic să-l oprim.

Și cum am putea oare?

Lăsându-te pe tine și luptându-mă mișelește cu el.

Mișelește, da! Cu un viclean doar cu viclenie poți câștiga.

E prima din multele confruntări ce vor urma. Cea mai profundă și cea mai dură.

Vom avea multe lupte până ce acest război se va fi terminat. Dacă se va termina cu adevărat.

Îi las privilegiul de a se simți gustul victoriei și-mi duc din automatism picioarele către buticul cu trabucuri fine, gândindu-mă de cât timp oare nu am mai mâncat.

Să mă las pradă disperării? Să abandonez lupta? Să las frica să-mi umple inima de îndoială și dorința de fugă? Sau mai bine să o las să construiască o fortăreață de curaj?

Dar ce se întâmplă când iubirea-i prea mare și dorul prea greu? E sânge din sângele tău care se vrea a fi salvat, dar nu știe cum să strige ajutor.

Photo by Kristina Tripkovic on Unsplash
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4267

8 comentarii

  1. Nu știu dacă tata a suferit de tulburare bipolara sau nu,dar știu cum e viața cu un părinte alcolic .Nopțile și zilele tăiate în teroare,ca-n și ce va declanșa scandalul
    de regulă mama era cea vizată, dar nu scăpăm nici noi, copii,în special eu,fiind cea mai mare.
    Nopțile în care de dragul liniștii trebuia sa îi ascult ,,lectiile” .
    Nu avea studii superioare,dar avea o minte sclipitoare și o cultură generală vasta.Puteai vorbi cu el despre orice,cu orele.Insa anturajul și alcoolul au făcut ca viata cu el sa devina de nesuportat.

    • Draga, Elisabeta, ai scris exact ceea ce am trait, si tipologia tatilor nostri e identica. Nici, acum, ca adult nu suport sa-l vad baut, nu suport oamenii beti, devin nervoasa, irascibila…

    • Asa a fost si la noi ? Cred ca e o mare tragedie a unoe generatii crescute in comunism – Ganduri bune ?

  2. Aproape am uitat sa respir citind textul….îl vedeam pe tatal meu si retraiam acele stari.
    Tata cred ca nu s-a mai suportat pe el însuși si s-a sinucis la 50 de ani. Eram deja instrainați, avea alta familie pe care o chinuia. Nu m-a șocat vestea fiindca imi aminteam ca mama imi povestise cum mereu o speria ca se va sinucide daca nu îl iarta dupa cate un episod de scandal si teroare.
    Dacă ar fi stiut, el, dacă am fi stiut noi ca un psihiatru si o pastila sau doua pot face diferenta…Doamne, dacă am fi știut!

    • Din păcate, da, știu ce înseamnă să trăiești cu un părinte maniaco-depresiv. Mama a fost asa. Un an depresiva, un an maniacă. Doua fetite numărau și socoteau cu frică : anul trecut „a avut?” Da, înseamnă că anul asta stam liniștite.
      Anul depresiv însemna multe internări la Socola. Acasă doar dormea, se târia efectiv la slujba, făcea te miri ce de mâncare, se uita prin noi. Ne spălam singure, ne hrăneam singure, ne coseam ciorapeii singure. Tata bea. Bea și urla pentru casa nematurata, pentru frigiderul gol, pentru cămășile necalcate. Ea doar privea neputincioasă, cu ochii ei frumoși și incredibil de triști. O iubeam atât de mult…
      Anul maniacal. Era anul în care avea puteri fantastice. Dădea cu var toată casa, căra saci de ipsos, cânta, râdea, făcea tone de mâncare, cheltuia ultimul leu din casa pe o vază de cristal și făceam iar foamea pana la salariul următor, sarea la bătaie la tata, la soră, la oricine, chiar și pe noi ne articula. Am luat un ciocan în cap. Putea sa te omoare. Nu avea control. A cărat odată o capră de la țară până acasă la etajul 4. Culegea copii de pe strada din canal și ii aducea acasă. Din gară boschetari… Ne suia în tren și plecam la mare. Fără un leu în buzunar. Stăteam pe capul unei nepoate cu care se certa în cele din urma și plecam mai departe. Multe, multe făcea.
      Dar o iubeam. Chiar dacă nu era aceeași persoană. Chiar dacă ochii ei frumoși arătau straniu. Știam ca dincolo de astea, undeva, acolo, mică și tupilata aștepta mama mea.. Cea buna și blândă și care ne mângâia, ne spunea povesti, cea mai buna mama de pe lume. Tata.. Bea. Și urla. Pentru banii care nu erau, pentru frigiderul plin din care se arunca mâncarea, pentru, pentru.

      Ma mir de omul care sunt astăzi. Am trăit rău. Emoțional, psihic, ce e mai rău. Cred ca doar dragostea lor față de noi ne a salvat. Căci da, ne am simțit iubite. De amândoi. Chiar dacă viata era un calvar. Erau doi oameni rătăciți, neputincioși în fata bolii, boala care după părerea mea te distruge nu doar pe tine, dar și pe cei apropiați.
      Astăzi ma educ sa repar, sa iert, sa înțeleg și sa accept trecutul. Părinții nu mai sunt astăzi. Pe mama a învins o boala pana la urma. A murit prematur, epuizata psihic și fizic în plina criza maniacală. Dar cât o iubesc și azi… Doamne, cât de mult…
      Sunt trista ca a lăsat în urma ceva din boala ei. Pe surioara mea mai mică. . Locuiește departe și când o sun prima data ii vad ochișorii frumoși. O data triști, incredibil de triști, alta dată stranii.

    • Cerasela, mi-ai făcut sufletul țăndări. Cât de frumos ți-ai spus povestea. Îți trimit o mare și sincera îmbrățișare, și îți mulțumesc pentru rândurile rupte din viata ta. Sper sa fiti bine și tu, și surioara ta.

  3. Nici nu pot sa imi imaginez cat de impovaratoare e experienta ta. Imi pare rau pentru toata durerea si disperarea traita si ca esti nevoita sa treci prin asta!

  4. Am ramas fara cuvinte. Cata durere, neputinta, suferinta…
    Imi pare rau ca trebuie sa treci prin asta. Iti trimit o imbratisare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *