Despre dependența de droguri – experiența unei mame

Am primit acest mesaj de la mama unui adolescent. Citiți până la capăt. Las la final și câteva resurse, cărți, videos potrivite de arătat copiilor/adolescenților.

Când vedeți semnele, deja sunt niște ani de consum în spate. Vârsta de la care se începe acum e 12-13 ani. Pentru că cei mici vor să fie ca cei mari. Și cumpără de la ei. Cei mari vând pentru că părinții au început să aibă bănuieli și nu le mai dau bani. Schema e clasică.

[Disclaimer: Acest text nu-și propune să ofenseze niciun medic psiholog, psihiatru și nicio autoritate a statului român și NU este o reclamă]

E fără dubii un subiect de mare actualitate într-o țară complet nepregătită să facă față
fenomenului drogurilor. Am tot văzut postări în care câte-o mămică întreba despre centre de
reabilitare sau diverse soluții așa că am decis să-mi fac timpul necesar să scriu acest text. Lung
de tot pentru că nu am cum să-l fac scurt. Nu-i ca un video pe tiktok de 3 minute, trebuie citit și
recitit.

Rețeta o cunoaștem cu toatele, o trăim: naștem, stăm 2 ani acasă, citim diverse materiale, ne străduim să-i dăm o creștere cât mai bună, îi înscriem la activități diverse, eventual chiar meditații, limbi străine, șah, robotică, sporturi diverse în speranța că vor avea un orizont mai larg/mai bun/mai frumos decât am avut noi (unii trăiți în gri-ul comunist). Noi mergem la serviciu, muncim mult ca să-i oferim cât mai multe, copilul merge la școală, la after school la activități.

Lucrurile merg bine sau nu mereu, dar merg înainte.

Și vine un moment. Un moment în care vezi că ceva s-a schimbat. Copilul e tot mai retras, ascuns, introvertit, fuge de tine, petrece mult timp singur în camera lui sau cu prietenii. Na, mare lucru, îți spui. Adolescența. E normal. Hormonii, schimbările, toate adunate. Teoria o știi, ai citit ceva psihologie în diverse articole pe net care să te pună în matricea asta de gândire: e adolescența.

Dar treburile progresează. Ce adolescență e asta? Copilul e slab, nu mănâncă, doarme haotic, vine acasă tot mai târziu, negociază la sânge venitul acasă, uneori răspunde obraznic că nu vine. Na, asta e, îți zici. Cauți în memorie, mai găsești exemple de adolescențe zbuciumate și copiii ăia sunt ok acum. Te mai îngrijorează o chestie, dar o ascunzi undeva în creier: vorbești cu el și se uită la tine ca și cum nu înțelege, are o privire atât de goală că te înfiori.

Spune uneori niște aberații fără sens. Nu poți vorbi nimic rațional cu copilul. Încolțește în mintea ta un gând absurd: „Băi, eu am făcut un copil cu retard psihic și abia acum la vârsta asta descopăr”? Apoi îți zici că ești tu nebună, e adolescența.

Te sună o mamă: „Măi, copiii noștri se droghează. I-am prins fumând iarbă.” Acum ai două opțiuni: te pui pe plâns și te-ntrebi unde-ai greșit, de ce ți se întâmplă ȚIE toate astea sau cauți soluții. Prima soluție logică pe care o găsești este să-l duci la consiliere antidrog. Este centru de consiliere antidrog în oraș, coordonat de Agenția Națională Antidrog. Super. Te feliciți pentru idee. Copilul recunoaște și el că a consumat iarbă, acceptă să meargă. Te calmezi. Na, iarbă, mare scofală nu e. Câți n-am consumat (eh, uite că eu nu, dar nu e mare lucru că eu n-am consumat nici alcool, nici țigări, eram eu de mică mai prostovană; acum e ceva comun).

Consilierea merge super. Doamna psiholog conchide că este „consumator ocazional, nu
reprezintă un pericol”. Na, ce noroc. Dăm fast-forward niște luni.

Până când refuză să vină acasă. Până când pleacă și vine când are chef. Până când îți dai seama că n-a dormit de mai mult de 30 de ore legat. Până când doarme atât de adânc și când se trezește nu știe unde se află. Mă, asta nu-i mai adolescență pentru că orele alea nu le-a petrecut jucându-se pe calculator. Chiar: știați că dacă refuză să vină acasă nu ai ce-i face? Ce-i faci? Suni la Poliție? Și ce? Ce faci concret? Nimic.

Începi să investighezi. Suni în dreapta și-n stânga. Dai de o prietenă sau un prieten care chiar îți spune tot adevărul: se droghează, dar nu cu iarbă. Nu. Cu metamfetamine, cocaină, lsd, timbre, mdma, 2-cmc și 3-cmc, ketamină. Frate, ce-s astea? Noi la chimie de ce am învățat numai de de H2So4 și de NaCl?

Sunt niște clase de droguri de care nu ai auzit niciodată și despre care tu, crescută în anii `90 într-un orășel de provincie, chiar nu-ți imaginai că sunt accesibile la noi. Afli că le consumă de 3 ani. 3 ani??? De la 13 ani? Și tu unde-ai fost? Tu ca mamă ce ai păzit? De ce nu ai știut? Lucrai de acasă, de ce nu ai văzut? Na. Acuma ce mai fac?

Îmi vine altă idee splendidă: îl sechestrăm. O lună stăm închiși în casă, cu cheile sub perină. [Ah! Un lucru esențial în toate tărășenia este ca tatăl și mama să fie uniți. Să nu se clintească și să nu aibă opinii diferite.] Despre sevraj nu vă povestesc, despre dormitul 40 de ore odată, despre păzitul să nu sară pe geam, despre privirea plină de ură, despre revolta din ochi nu zic nimic. După o lună starea lui se îmbunătățește. Cineva îți zice să-l duci și la NPI (Neuropsihiatrie Infantilă) pentru o evaluare că metamfetaminele alea îi fac varză dopamina.

Îl duci. Doamna medic psihiatru stă de vorbă cu el. Ce concluzie încurajatoare: niciun risc, doamnă. E o perioadă, e ok. A înțeles pericolele. Au un dar dependenții de droguri să mintă și să se prefacă ceva de speriat. Așa a păcălit-o și pe doamna de la Antidrog. Știi exact ce și cum să spui. Îl convingi. Să urmeze terapie cognitiv-comportamentală neapărat, a zis doamna psihiatru. Nu e nevoie de medicamente.

Ah, bun! Așa de simplu era? Sună bine mai ales că ai și citit de terapia cognitiv-comportamentală. Te bucuri. Începe terapia. Dar merge și la școală, mai iese cu prietenii. Starea lui se schimbă din nou.

Cumperi teste anti-drog. Nu le iei de emag, nu. Le iei din Germania să fie mai quality. Scrie pe ele că detectează 7 clase de droguri comparativ cu 5 cum au cele mai multe. Băi, toate testele ies NEGATIVE. Tu vezi semne, testele-s negative. Iei urina (păzit de tată), o duci la Municipal. Ți-o testează un prieten. Negativ. Ajungi să crezi că ești paranoică ce altceva poți crede.

Totuși, te înscrii pe 600 de mii de grupuri de facebook din SUA de „parents of addicts”,
„treat drug addiction”, „support for parents of drug addicts” și zeci de variații. Citești pe grupurile astea TOATE poveștile și toate comentariile și toate soluțiile și vreo 10 cărți și 200 de articole recomandate. Din țări care au deja experiență cu problema asta. Au părinții ăia la experiență și durere cât nu ne putem imagina.

Și te luminezi. Păi dacă era așa de simplu, dacă s-ar fi rezolvat la psihiatrie cu medicamente sau cu vorbitul la psiholog mai aveam noi dependenți? O rezolvam ca pe-un abces dentar. Ce să vezi. Pentru opioide chiar există ceva medicamente care te ajută. Dar nu există și pentru metamfetamine și clasele de excitante. Sute de ore de citit. Te apucă invidia: ăștia în SUA au soluții. Au centre, au variante. Îți dai seama din tot ce citești că reabilitarea nu e un proces de scurtă durată. E terapie cognitiv-comportamentală, dar amplă, altfel, nu e doar cu vorbit. E și cu făcut ceva. Cumva trebuie să aplici și principiul „remove things, places AND people” („departe de lucruri, locuri ȘI oameni”). Adică de anturaj. Absolut degeaba merge la terapie seara și ziua e la școală. Te îngrozești cum se vând drogurile astea. Afli că se vând la 10 lei folia și sunt mai accesibile decât am găsit eu Aflamil pentru durerile de spate ale lui bărbatu-meu într-o vreme.

Mai dăm niște fast-forward. Îți arată soțul tău o sugestie pe youtube (mană cerească
reclamele și cum ne urmăresc ăștia tot ce facem, uite ce util e globalismul ăsta uneori). E mărturia unui fost dependent de droguri. 11 ani de dependență de heroină, 16 ani de când e reabilitat.

Asculți cu atenție. Nici nu ți-ai imaginat că avem și noi ce au ăia în America când erai invidioasă: program de reabilitare complet, de lungă durată, non-medicamentos (pentru că dacă se rezolva cu medicamente, nu mai aveam dependenți. Mămici, nu mai duceți copiii la spitale de psihiatrie sperând că ies bine de acolo și gata, au gătat cu drogurile.)

Na, să vezi pocinog: nu te acceptă în program decât dacă VREI. Dependentul trebuie să
VREA. O fi el minor, dar cu forța nu-l poți duce și nicio lege nu te obligă, autoritățile nu fac nimic, nu vă bazați pe ele. Cunosc un caz, copilul a distrus în casă toată mobila, a vrut să se arunce pe geam, a lovit-o pe mamă. Dezastru a fost. L-au ținut în spitalul de psihiatrie 2 săptămâni pe medicamente. E raiul acolo pentru dependenți. Îi scoate din agitația provocată de metamfetamine, îi calmează o vreme, și apoi revin la ale lor. Țin minte că fiu-meu când am fost la NPI se uita în jur și zicea cu speranță: aici se dă Alprazolan, îmi dă și mie? Știți că se droghează și apoi combină cu xanax (da, știu, xanax se dă doar pe rețetă nu mai știu de ce culoare și se declară la poliție. Iaca, circulă xanax și fără rețetă, ați fi șocate să aflați cât de ușor chiar).

Dar nimeni, nicio autoritate, nicio lege nu-l poate obliga pe un dependent să intre într-un program de reabilitare.

În final îl convingi. Cu puțină dramă, cu 2-3 amenințări. După ce în prealabil l-ai sechestrat iară două săptămâni ca să se limpezească puțin creierul să ai cu cine discuta. Programul de reabilitare e de 3 luni pentru adolescenți. Dar tu ai citit ce ziceau părinții ăia din America. 3 luni nu e destul. 3 luni și ce? Revine la școală? Când el la școală se droga. (ca paranteză: am aflat foarte recent că este un liceu în TM în care tatăl unui copil vinde droguri. Nu s-au luat măsuri ca să nu fie pătat renumele bun al liceului. Cât de mare să fie nebunia?)

Bun, îl convingi să accepte programul complet de reabilitare: 9 luni de zile. Repetă anul
școlar, mare scofală.

Fast-forward: după 9 luni în programul de reabilitare viața copilului e schimbată la 180 de grade. Este o transformare cum nu ți-ai putut imagina că există, cum niciodată nu ai visat. Te gândești uneori: măi, de asta era nevoie. Era nevoie de acest moment ca să îl transforme. Acum a trecut un an jumătate de când viața e diferită. Acum e bine.

Nicio reabilitare corectă și completă nu poate fi pe termen scurt, nu vă amăgiți, vă
rog. Când vedeți semnele, deja sunt niște ani de consum în spate. Vârsta de la care se începe acum e 12-13 ani. Pentru că cei mici vor să fie ca cei mari. Și cumpără de la ei. Cei mari vând pentru că părinții au început să aibă bănuieli și nu le mai dau bani. Schema e clasică. Dacă ascultați zece povești ale unor foști dependenți, toți spun același lucru. Se începe la fel. Motivele sunt aceleași la toți, parcursul e același.

Later Edit: Centrul care l-a salvat este Teen Challenge București. Au centru și în Cluj și urmează Satu Mare, cred. La ora actuală desfășoară cel mai complex program de reabilitare din România, de durată și cu activități de prevenție (adică efectiv copilul meu a mers alături de ei prin școli – prin toată țara și a vorbit despre experiența lui cu drogurile). A făcut asta 6 luni cât a fost la centru, apoi un an după. Bine, nu e obligatoriu, dar ajută mult.

Ideea de bază în orice reabilitare nu este doar lăsatul de ceva și a continua să trăiești fără, iar asta e o muncă zilnică.

Sunt multe mame de copii mici, acum în formare, care-și imaginează (am citit aleatoriu câteva comentarii, nu pe toate că nu voiam să mă consum, sunt foarte sensibilă la lucruri spuse aiurea) că dacă vorbești cu copilul despre droguri dinainte e informat și receptiv și gata, e safe. Well, nu. Eu am vorbit cu copilul meu non stop despre droguri, prostituție, bine-rău, educație sexuală etc. Încă de când avea vreo 5 ani, apoi am tot reluat. Nu ține doar de educația de acasă. Din păcate. Ce bine-ar fi dac-ar fi așa.

La fel am citit comentarii că depinde de mediul de acasă, dacă părinții se ceartă etc. Mai mult de atât, la noi în casă nu se bea alcool, soțul meu da fumează o porcărie de electronică, dar cam pe aici se termină abuzurile de orice. Așa m-am păcălit și eu. Mereu am zis că nouă nu ni se va întâmpla. Nu știu să existe familie mai unită decât a noastră. Iar la noi în casă NU au fost NICIODATĂ certuri, iar asta nu o spun nici ca justificare și nici ca laudă, ci doar pentru că, tocmai … dacă nouă ni s-a întâmplat … noi nu ne încadram în patternul unei familii dezorganizate (cum credem toți că doar acolo sunt drogurile), unei familii cu probleme, cu certuri cu nimic.
Însă este vorba despre conectare emoțională cu copilul. Ei bine, aici noi am greșit. De aici a pornit totul. Eu efectiv nu l-am cunoscut așa cum trebuie, așa cum e el real: cu o stimă de sine foarte scăzută, predispus la a fi influențat de anturaj, de a brava etc etc. Imaginează-ți: sportiv,înalt, atletic, extraordinar de arătos (și nu, nu sunt doar eu cioara care-și laudă puiul). Îl vezi … nu ți-ai putea imagina că un asemenea copil e nesigur pe sine. Și nu i-am oferit atașamentul acela care înseamnă multă multă atenție. Am fost prezenți, l-am dus peste tot, am fost la fiecare meci pe stadion etc. Dar există un atașament care se creează din nimic uneori, e doar conectarea aia pură. Și acolo n-am fost. Pentru că nu am fost eu crescută așa. Iar soțul meu nici el. 


RESURSE
Video informativ clar

Cartea Noi, copiii din Banhof Zoo

Serial copiii din Banhof Zoo, e 18+, eu zic că merge de la 16
Cartea Caietul Maiei, de Isabel Allende